Tag Archives: proza

Cel mai greu…

… mi-a fost (îmi este) ca degetele mele să nu (mai) simtă puful aspru al caisei. Am trecut peste… ghiocelul adormit, peste căpșuna decorată cu melc, peste toate florile parfumate, ochioase și blând legănate de vânt, peste vișina dulce-acrișoară de pe acoperișul vecin, peste cireașa neagră-violet cocoțată în vârful celei mai frumoase priveliști, peste para cea mai dulce din lume(a mea) și gutuia cea mai frumoasă, peste parfumul florilor de viță de vie, peste toate soiurile de struguri, care mai de care mai colorat și mai aromat, peste toate necuvântătoarele cu puii lor abia pășind în această lume, peste toate am trecut dar… caisa… până la o nouă (imposibilă) întâlnire îmi va fi (este) cel mai greu.

© Mihaela Onel 2016


A cui?

M-am trezit cu gândul la tine, după o noapte scăldată în petale roz de trandafiri. Ce liniște de păsări… Ce triluri mute. Cântă și mă încântă pe rând, parcă așteaptă aprobarea mea, zâmbetul meu. O siluetă își face apariția. Unde s-o fi ducând la ora asta? Nimeni nu începe serviciul așa devreme. Dar… este un om ”al străzii”. Îl văd aproape zilnic. Azi pare grăbit. Își trece o mână prin păr, își îndreaptă spatele, își potrivește pașii ca și cum s-ar pregăti să iasă pe scenă. Se oprește să ridice ceva de jos. O fi vreo țigară stinsă prea devreme. Ziua lui a început bine. E mulțumit. Păsările nu tac la trecerea lui. Îl cunosc, uneori se hrănesc împreună. Îl măsor cu privirea ca de fiecare dată. Este atât de senin, atât de liniștit, mereu își aranjează hainele ponosite, mereu își trece mâna prin păr, mereu zâmbește ușor, mereu salută respectuos, mereu cară cu el o sacoșă. Toată averea lui este în acea sacoșă. Mă întreb, în timp ce se îndepărtează din ce în ce mai grăbit: Eu a cui oi fi? Hm… S-au oprit și păsările din cântat, s-a dus și mirosul de trandafiri, a dispărut și acel prim gând al dimineții.

© Mihaela Onel 2015


Infi(r)mă

Scrii și scrii și ai cititori care chiar te citesc sau… așa ai impresia la un moment dat. Mulți te laudă, te ridică în slăvi, se regăsesc în scrierile tale pe care tu le percepi ca fiind infi(r)me. Este o senzație ciudată pentru că tu știi că scrii prost. Și de ce ai scrie bine, nu ești poet, nu ești prozator, nu ești nimic. Ești doar o impresie la capetele degetelor, prelungire a sufletului plecat să danseze în alt loc. Și te oprești din scris apoi iar scrii și cititorii nu mai apar. Îți dai seama că infi(r)mitatea scrierilor este reală, că cititori erau iluzii iar cărțile tale, atât de apreciate și solicitate, stau prăfuite într-un sertar dintr-o zonă a bibliotecii la care nu ajungi ușor. Îți regăsești cuvintele în alte părți, la capetele altor degete, îți revezi impresiile vărsate pe jos și miroși de la distanță tuș proaspăt. Vechii tăi cititori încă există dar nu bat la poarta ta. Tu nu mai exiști. Nu așa cum erai, nu așa cum scriai și totuși ești la fel. Infi(r)mă.

© Mihaela Onel 2015


(Ne)teamă

(după 20 și de ani…)

Nu mi-e teamă de cuvintele-mi aruncate, nici de flăcările-mi neaprinse sau de furiile-mi oarbe. Nu mi-e teamă nici măcar de neatingerile-ți reci sau de înfometările-ți fierbinți. Și nu, nu mi-e teamă de pământul greu care-ți apasă coșciugul putrezit. Nu, pentru că știi a-mi privi exact acolo unde toate acestea nu există.

© Mihaela Onel 2015


O lume…

Visez la o lume în care cuvintele  nu rănesc și tăcerile nu dor, o lume în care inimile nu se ascund și pașii nu se întorc din drum, o lume în care fiecare dimineață e un zâmbet și fiecare seară e o oază de liniște, o lume în care zidurile cad și drumurile se aștern lin, o lume în care un ajutor presupune o acțiune și nu doar un cuvânt, o lume în care cuvântul dat se respectă iar cuvântul scris chiar se păstrează, o lume în care icoanele nu stau atârnate pe pereți ci umblă printre noi, o lume în care un gest cât de mic dar venit din inimă contează, o lume în care întrebările primesc răspuns și durerile primesc alinare, o lume în care oamenii să fie oameni și natura să fie natură, o lume în care să ai încredere nu doar în cel din oglindă, în sfârșit, visez la o lume reflectată într-o lacrimă de bucurie prelinsă din colțul luminat al ochiului.

© Mihaela Onel 2013 – Pagini de proză


Ceasornicul (f.r.)

(…) Îşi simţea genele ca nişte ace care coseau durerea surdă a neputinţei. Şi-a ridicat privirea spre ceasorincul care atârna neştiut pe peretele sfâşiat de apăsătoarea răceală. Braţele ceasornicului, ascuţite ca lamele unor săbii, înaintau cu o viteză ameţitoare, retezând aerul cu fiecare secundă. Sunetul aspru al acestora îi presau tâmplele, zvâcnind asemenea clapelor unui pian răguşit, neatins vreodată de o mână. Ca dintr-o clepsidră înghesuită, începeau să se scurgă clipe de amăgire amară, ce făceau să piară timpuri prezente şi viitoare. Un oftat, un zbucium şi un sunet au trecut prin ea întunecându-i lumina himerică… urmate de o clipă de linişte eliberatoare. S-au rupt mii de lacăte şi, cu paşi domoli, ea se simţea din ce în ce mai aproape de cârma pe care,  cu puţin timp în urmă, nu o putuse manevra. A urmat o fericire dulce, aşa cum numai într-un lucru neînsemnat găseşti. Şi-a dat seama ce mult depindea de acel sunet al ceasornicului, de acel spaţiu inelat al braţului său. În timpul acela, în care străbătuse „gropi mariane” şi atinsese „evereste”, şi-ar fi dorit să trântească o uşă peste timp, s-o închidă măcar pentru o clipă, dar el  tot ar rămâne îndărătul uşii, complotând împotriva liniştii ei… (…)

© Mihaela Onel 2009


Teamă

Mă tem de oamenii cu mintea rătăcită din voia lor; dar și de cei a căror minte nu este a lor. Mă tem de ochii care nu vor să vadă; dar și de ochii care văd ceva ce nu există. Mai bine să… mă ningă. Și atât.

© Mihaela Onel 2013 – Pagini pierdute


Un gri

(…) Se uita îndelung la literele care nu se mai aşezau ca altă dată pentru a forma cuvinte, gânduri. Erau doar litere, care în forma lor, o sufocau… În fundal se auzeau acordurile unui pian răguşit, iar în minte îşi auzea propriul zâmbet care odată ar fi avut puterea de a dărâma un zid de gheaţă. Nu rămăsese nimic, doar lacrimi, regrete şi multe semne de întrebare. Semnele de punctuaţie erau acum mai importante decât literele. Venise şi vremea lor, venise vremea punctului, care să-l pună la sfârşitul propoziţiei inimii. Lacrimile care i se prelingeau pe obraz, cădeau pe clapele pianului, făcându-l parcă să sune mai clar şi să repete aceleaşi acorduri la nesfârşit. Nu putea să uite jocul perfid al literelor ieşite din furia patimii, nu putea să uite cuvintele pe care i le spusese azi lui însă nu regreta. Nu regreta decât faptul că nu putuse să pătrundă acolo unde griul îşi făcuse culcuş pentru a-l scoate şi a-l colora în culorile ei. Se întreba dacă nu cumva fusese egoistă să coloreze un gri, să-i arate că există culori frumoase, să-i arate că fericirea e colorată în verde şi albastru… însă cum ar fi putut? Era doar un gri ce căuta un alt gri… Clapele pianului se auzeau din ce în ce mai încet, parcă luând cu ele şi literele una câte una… (…)

© Mihaela Onel 2009 – Așteptare


Visând la… fericire

Din versuri, zâmbete, cuvinte, atunci când lumea ei era lipsită de puls, de freamăt, de speranță dar și de dor, s-a încropit un vis. Era un vis cu fericirea dansând cu pași de sticlă pe-o inimă întunecată de tenebrele trecutului. Dar, ca orice vis, făcut din iluzii, așteptare, abur aurit și cuvinte nerostite, s-a spulberat, s-a dizolvat în neant, la început în mii de particule aurii, transformându-se apoi în neființă, în urma lui rămânând sunetul surd al unor pași de sticlă.

© Mihaela Onel 2012 – Pagini pierdute