Tag Archives: oameni

…amestecate… azi, 25

… nu mai visez deloc, mă scriu doar, cu amintiri și flori de cais…
…”Lumea noastră e clădită pe fundamentele autolimitării și amăgirii de sine.” spunea un oarecare Ion…
…unul din avantajele de a avea pisici: nu mai există niciun fel de insectă în casă…
…podul casei bunicilor: teancuri de cărți vechi, un leagăn alb, de lemn, rochii demodate, o cutie goală de vioară, jucării și multe cuiburi de vrăbii…
…în vis nu prietenii sunt cei care te iau de după umeri…
…să vezi lumea de jos – și să ai surprinderea să o găsești mai caldă…
…oamenii vin și pleacă, iubirile se uită, prieteniile se destramă…

Citește în continuare


(Ne)schimbare

Oamenii nu se schimbă (punct) Ne naștem cu un sine care nu se schimbă niciodată. (Ne naștem și cu un IQ dar aici e altă poveste) Cei care sunt responsabili de noi, fie ei părinți, bunici… construiesc ziduri în jurul nostru și ne conving că suntem și vom fi ceea ce cred ei că am fi. De multe ori aceștia vor imposibilul, temelia fiind deja construită dar… unele cărămizi rămân adânc înfipte în zid, altele cad cu prima adiere iar altele… pur și simplu lipsesc. Se întâmplă ca aceste cărămizi care lipsesc să fie definitorii pentru comportamentul nostru la un moment dat, chiar atunci când facem alegeri importante. Și totuși… ceea ce știm despre noi se schimbă, ne descoperim treptat, cu fiecare situație nouă, cu fiecare problemă apărută și acționăm conform nivelului nostru de cunoaștere de la momentul respectiv. Atunci când interacționăm unii cu alții oferim ceea ce vrem dar mai ales ceea ce avem atunci și ne ajustăm comportamentul în funcție de ceea ce poate primi celalalt. De multe ori purtăm măști doar pentru a fi acceptați, pentru a-i mulțumi pe ceilalți. Ne obișnuim cu aceste măști dar nu ne definesc. Le punem când vrem și le dăm jos când ne simțim în siguranță cu noi dar și cu cei care se apropie de ceea ce suntem noi la acel moment. Astfel, ceea ce suntem azi e doar o parte din ce am descoperit până acum.

Oamenii nu se schimbă. Important este să-i cunoaștem așa cum sunt ei, fără mască, cărămidă cu cărămidă sau lipsă cu lipsă, să-i acceptăm ca atare, să-i păstrăm dacă merită, pe unii să-i părăsim dacă nu se apropie de ceea ce am vrea noi să fie, să ne schimbăm noi drumul, ocolindu-i.

 


Oameni

Îmi lipsesc oamenii. Îmi lipsesc acei oameni (acel om) care să știe totul despre mine, care să știe ce urmează să spun înainte de a spune, care îmi cunosc toanele, poftele, care mă cunosc doar după privire sau după intonație, care știu de ce uneori mă îmbrac în negru, de ce tac sau de ce am nevoie să trăncănesc minute în șir, de ce și când mă ascund, în ce zile anume plâng și când aniversez cu adevărat… Am observat în ultima vreme o tendință în adresare: ”doamnă”- oamenii când nu știu mai nimic despre tine (ce și cum, cu cine și când) ți se adresează cu ”doamnă”. Îmi lipsește acel ”tu”; acel ”ce faci” urmat de ce ai simțit la un moment dat cu adevărat; acea discuție, nu la cafea și un biscuit în cine știe ce cafenea, ci alături de un vin fiert, o bucată de slăninuță și o ceapă roșie urmate de obraji îmbujorați, râsete și porecle; acea îmbrățișare în pijamalele alea vechi; acea izolare de ei, de aceia sau ceilalți; acel ”tu”, acel noi.

© Mihaela Onel 2016