Tag Archives: mihaela onel

Carusel

mă învârt prin forme de lemn
cu miezul fierbinte,
mă strâng chingi de mătase
cu gust de migdale crude,
mă sprijin de un perete de sticlă
și cad în genunchi…
înghit șoapte și vomit inimă,
mă învârt prin trecut
cu iz de poamă albastră.

© Mihaela Onel 2017

Reclame

Domol…

Iubesc aroma soarelui în prima zi de după vară
Iubesc și vântul călător prin foșnet de amurg,
Iubesc nespus și pietrele din râuri care curg
Domol prin sufletu-mi zglobiu în dans de seară.

Iubesc un zâmbet ferecat în zări străine,
Iubesc și ochii-nlăcrimați în roua de iubire,
Iubesc nespus și nopțile din plinul de simțire,
Domol curgând în inimă-mi, pornind din tine.

© Mihaela Onel 2011


Să plec…

Catifeaua nopții îmi acoperă
Dantela de gânduri răzlețe
Netezindu-le pulberea bizară;
Lumina lunii îmi desenează
Insule de umbre pestrițe
Care s-alunge furtunile de vară.

Zâmbiri duioase și-o simțire vie
De tainice-adieri încântătoare
Mi-apasă cugetarea care-mbie
Fiori de porțelan să mă-mpresoare.

La geamuri albăstrii aleargă
Ani grei și scrieri prăfuite
Un orizont bolnav mă-ndeamnă
Să plec dintre stihii, să iau cu mine
Priviri de nor, în zid încremenite.

© Mihaela Onel 2010


Ace

Ace perfide se mișcă ușor…
Mi-e lumea blocată din nou
În culoar strâmt, mai mult de decor.
M-aș face-o secundă, chiar două
Să zbor înainte, nicicum înapoi,
Să trag de perfide, să-mi plouă.

© Mihaela Onel 2017


Ciocolată

Azi sunt… ciocolată
Dulce, neagră, aromată,
Cu piper, chiar și ghimbir
Sau cu spini de trandafir.

Azi sunt… ciocolată
Albă, moale, parfumată
Cu-albăstrele sau cu miere,
Praf de aur și plăcere.

© Mihaela Onel 2017


Îmi plouă…

Îmi plouă soarele…
cu lacrimi reci
ale căror umbre
se aștern cuminți
pe trupul neted
al unui ursuleț de jeleu roșu,
căzut pe caldarâmul fierbinte
din mâna unui prunc
nevinovat care-a trecut în grabă
pe lângă o biserică
cu ușa mereu închisă.

Îmi plouă soarele…
iar jeleul topit
mă acoperă întru totul.

© Mihaela Onel 2012

 


Pană

Am trântit ușa și am plecat. Mi-erau grele aripile. Le-am împachetat, le-am așezat într-o valiză veche și am plecat. M-am târât spre locuri neștiute, nevăzute, necălcate. Gândurile și frământările nu le-am pus în valiză ci le-am lăsat libere să zboare pe lângă mine deși îmi știrbeau mult din strălucire. Întunericul nopții m-a găsit plângând iar. Nu pentru ceva și nici pentru cineva ci pentru mine, pentru aripi.

De râd ca nebuna și-s tristă și goală,
De viața-i făptură de blestem și țărână,
De-s pierdută în noaptea iubirii ce-nșală,
E pentru-o secundă de-atingeri de lună.

Atât mi-a trebuit, o secundă. Prima secundă din cântecul unei păsări într-o dimineață de mai. Am deschis valiza, am scos aripile iar în locul lor am așezat gândurile și frământările. Răsăritul m-a găsit la poarta unei mănăstiri, mai liniștită ca oricând. Departe se vedea un munte cu piscurile albe de zăpadă. Curtea mănăstirii era pustie. Am pășit timid înăuntru. În ateismul meu aiurit ating peretele de la intrare. Ridic ochii, era un arhanghel cu fața frumoasă dar încruntată. Mă uit unde l-am atins, chiar pe aripa stângă, de culoarea cerului. Îi citesc numele: Mihail. Îi zâmbesc, mă întorc și plec. Chiar pe alee, când mai aveam câțiva pași și ieșeam din incinta mănăstirii, zăresc ceva jos. O pană. Mare, neagră, lucioasă. O ridic. E caldă încă. Zâmbesc și plec. O am și acum, e în valiză.

© Mihaela Onel 2017


”You”

….”kiss me hard before you go”
cântă pe repeat…. 
Acel ”you” îl culeg de jos
sub formă de inimi de carton
cu colțurile tăioase.
Sunt inimi mici,
fărâmițate brutal,
le adun și le arunc afară.
O porumbiță albă
vine și le ciugulește.
Se cuibărește apoi
în palma mea, sătulă.
A fost ultimul ei zbor
înainte de a-și da ultima suflare.
Mi se pare cunoscută…
…șterg oglinda și plec…
Tu ai plecat deja.

© Mihaela Onel 2016 


Dantelă

…război, cenușă, gheață dantelată care coboară ușor din cer…
E război pe cerul meu înghețat, un război care încă fumegă, a cărui cenușă mă acoperă cu totul și mă împiedică să pășesc, e un vuiet necontenit și un ger năprasnic, e dantelă apăsătoare.

© Mihaela Onel 2016 


Chihlimbar

Ar fi trebuit să-mi dau seama… atunci când în calea mea s-a așternut o pană… neagră. La câteva trepte distanță lacrimile băteau cu disperare la poarta pleoapelor. Aveam cel mai mic suflet pe o rază de 3 alei. Era chiar mai mic decât al lui. El… cel mic. Nu, nu trebuie să plâng, nu acum, nu mâine. Și de ce aș plânge dacă știam că așa va fi? Săgeți ascuțite mi se înfigeau direct în inimă pornind chiar din acei 2 ochi rotunzi, verzi, cu nuanțe de chihlimbar. Mi-am dat seama… blestemul meu nu este negru ca acea pană lipită de asfalt, ci are culoarea chihlimbarului.

© Mihaela Onel 2016