Tină stelină (poezii)

“we sit in the mud and… reach for the stars”

*Volum de poezii (2011-2012)
Roman, 2012
ISBN 978-973-0-12611-2 (ediția online)
Cartea este format A5, 138 pagini
-conține 127 de poezii
Design copertă – Mihaela Onel

„Tină stelină” este o (altă) parte a sufletului meu, acea parte care, la un moment dat, din hățișurile întunericului, s-a înălțat la sclipirea de lumină mult visată…

De ce tină? Pentru că noroiul, amestec de apă și de pământ, reprezintă murdăria vieții materiale, urățenia dar în același timp, reprezintă schimbarea, transformarea, chiar evoluția, pământul care se mișcă, se înalță către cer, către stele.

De ce stelină? Pentru că stelele reprezintă farurile care străpung întunericul, îndreptate fiind spre noaptea subconștientului, sunt sclipirile spre care tinde spiritul.

De ce poezie? Pentru că poezia este modul pe care sufletul meu l-a găsit pentru a-și exprima trăirile, ascensiunile pe „evereste” dar și prăbușirile în gropi „mariane”; pentru că îmi oferă libertatea mânuirii cuvintelor sub paravanul simbolurilor și sub fascinația lor; pentru că este o modalitate de a descrie relația pe care o am chiar cu mine; pentru că, la urma urmei, este viața însăși, „e umbra şi lumina care catifelează natura şi dă omului senzaţia că trăieşte cu planetele lui în cer”, cum spunea Arghezi.

Întotdeauna mi-am dorit să împart gândurile, trăirile mele cu cei care și-au dorit să le citească, în speranța că se vor regăsi pe ei înșiși în fiecare vers, fiecare strofă. Pentru asta am încercat să aduc la suprafață un strop de frumos deși drumul în adânc era prea lung și prea întunecat; am scris cu cerneală albastră deși aveam doar o călimară neagră; am pictat sunete în culori și am desenat metafore sublime deși penița era ruginită și ciobită; m-am agățat de cuvinte să zbor până la stele deși cuvintele se nășteau din noroi.” (Mihaela Onel)

– pentru T.D.

Spini

Răsucesc acele ceasornicului
Spre apropierea depărtărilor,
Le grăbesc dansul înaripat
Spre atingerea caldă
A două trupuri
Smulse din fascicule reci,
Insipide în tăcerea lor.

Fără teamă, fără regret,
Arunc la margine de neant
Buchetele de spini
Care-au străpuns o inimă arzândă,
Lăsând-o cenușă
Pe prag de-adânc
Din zorii unei zile,
Până mai ieri, de nepătruns.

Petale de trandafir mi-s gândurile
Care-ți sărută tâmplele,
Râu învolburat mi-e șoptirea
Țesută în așteptare.

***
zgomot în derulare,
curent, suspin, ardoare…
pe toate le-ai ucis
când ai pășit deschis
în camera vibrândă
prin vene alergândă…
ai aruncat în humă
beznă și-ani de brumă
și mi-ai aprins făclii
în ochi cu stele mii,
cu șoapta-ți delicată
și-n urma ta îndată
ai ferecat o ușă vie
cu nuanță cenușie
și mi-ai rămas în vene
în adâncuri, în refrene.

Miroase a liniște

Miroase a liniște de fulgi de nea
Și a dangăt de clopot de inimă,
Aromă de omăt din dulce rimă
Cu șoapte de parfum de peruzea.

Priviri de nori se despletesc în vis,
Acoperă pământul cu doruri de flori,
Pe culme de gând m-ai nins cu fiori,
Pe tâmple de cer cu surâs alb ai scris.

Mi-e-atât de-aproape iarna de-o stea,
În răsărit de alb de fericire lină
Și-atât de ușoară e clipa cristalină
Care miroase a liniște de fulgi de nea.

Muguri

Raze albe, palide,
pâlpâie în necuvinte,
îndoind cu nesaț
marginile unor pagini goale.

În semiobscurul înăbușitor
îmbrățișarea ta îmi torturează
plutirea ultimei umbre a singurătății,
îmi lăcrimează fărâmele de versuri
care țes în privirea-ți calină
răvășitoare atingeri.

Glasul prăfuit al timpului
îmi împletește o cunună de zâmbete
pe a cărei mărginire
se sprijină gându-mi nesfârșit.

Muguri orbi, încătușați
cu raze de speranțe,
înveliți cu fire duioase,
desprinse din văpăi ciudate,
îmi umplu lăuntrul,
îmi străpung înaltul…

Umbrei…

Acoperă-mi
goliciunea
umbrei
cu fire calde
de freamăt
plin de tine
și țese-mi
petale de șoapte
care să mă închidă
cu lacăte de argint
în liniștea
umbrei tale.

Lumea

Îngustă și rigidă e lumea din fereastră,
Chitare albastre umplu un spațiu sideral,
O dragoste-ntr-o sticlă cu dopul de cristal
Zâmbește gânditoare pe-o margine sihastră.

Mă zbat între un colț răstit și-o lacrimă cernită,
Care-ncrustează stele pe trupu-mi nemișcat
Însă, din sticla neîmblânzită și plină de păcat,
Îmi ucid setea de sânge și lume despletită.

Domol…

Iubesc aroma soarelui în prima zi de după vară,
Iubesc și vântul călător prin foșnet de amurg,
Iubesc nespus și pietrele din râuri care curg
Domol prin sufletu-mi zglobiu în dans de seară.

Iubesc un zâmbet ferecat în zări străine,
Iubesc și ochii-nlăcrimați în roua de iubire,
Iubesc nespus și nopțile din plinul de simțire,
Domol curgând în inimă-mi, pornind din tine.

Colțuri

Mă tai
în colțurile camerei
și sângerez din ochi
pe deschizătura
unei lumi
subterane
pe care tălpile mele
nu au cunoscut-o
dar pe care
apăsarea mea
a zdrobit-o
cu nesaț
la fiecare privire.

Tu

Te-am zărit în liniște de val încins,
Plutind pe-o mare cu aripi de furtună,
Te-ai abătut în calea mea pe-un vis
născut din ambră, lacrimă și humă.

M-ai prins de tălpi cu lanț de flori steline
Și-ai sărutat pe tâmple inima arzândă,
Ai încrustat pe trup ninsori senine,
Crescându-mi aripi pe-o zâmbire nudă.

© Mihaela Onel 2011-2012

Anunțuri

You must be logged in to post a comment.

%d blogeri au apreciat asta: