Pagini pierdute (proză)

„O cheie răsucită într-o poartă veche mi-a deschis o lume uitată, prăfuită, pustie. Mirosul florilor de cais mă ademenea spre leagănul care scârţia cu acorduri de durere în bătaia unui vânt sinistru. Urmele paşilor mei îmi ciobeau încet sufletul lăsându-i aşchii de sticlă să cadă pe trotuarul bătrân cu un zgomot numai de mine auzit. Râsete, paşi şi zâmbete dintr-o lume întunecată tăiau fâşii din inima mea în drumul lor spre un culcuş al amintirilor, transformându-le în regrete prăfuite. Pereţii groşi ce adăposteau odată tablouri de fericire, de tristeţe, de durere sau de bucurie erau acum pustii. La fel ca acel loc adânc din sufletul meu. Întrebări inundate de lacrimi îşi făceau simţită prezenţa în vidul care mă înconjura până la sufocare. Cum să lupt cu pustiul florilor de cais? Cum să lupt cu pustiul cu miros de hârtie veche? Cum să lupt cu pustiul dorului? Dar cu cel al neputinţei? Cum să lupt cu hienele care stau la pânda prăbuşirii mele? Cum să astup vidul din care până acum mă hrăneam? Cum să opresc lacrimile? Cum să opresc sentimentele din avalanşa lor? Dar regretele?”

“Nu vreau decât să mă întind pe o pajiște însorită, la marginea unei păduri de stejar verde-aurie într-o zi caldă de octombrie. Să îmi las corpul pe iarba încă umedă și să privesc dansul frunzelor arămii purtate de adierea caldă în lumina unui soare domol ce se pregătește de asfințit. În depărtare să se audă buciumul, printre sunetele tălăngii unui vițel care paște liniștit la umbra unui nuc, ferit de toate răutățile lumii. Deasupra mea să aud doar fâlfâitul aripilor a doi șoimi care se rotesc într-un balans încet de iubire. Să mă mângâie doar razele de soare, să mă învelească doar frunzele și să mă atingă doar firele de iarbă. Să aud doar depărtarea, pădurea, buciumul și aripile, fără gânduri, fără timp, fără teamă…”

“Să scriu despre durerea fizică ce mă macină de la o vreme, despre întunericul care mă înconjoară, despre vibrațiile haotice ale inimii slăbite sau despre secundele de scurtcircuit ale creierului care mă duc mai aproape de neființă? Să scriu despre scurgerea prea rapidă a timpului? Să scriu despre dezamăgire și regrete sau despre suspiciune ca armă de autoapărare? Să scriu despre dorul dezmărginit sau metaforele mucezite?  Să scriu despre gândurile întrerupte cu doar un click sau despre “gorgonele” virtualului?”

“Scriam, nu cu mult timp în urmă, în alte pagini, despre nevoia de liniște, despre cea din oglindă și strălucirea ei pălindă în întunericul unui orizont condamnat la nimicnicia unui punct. Punctul. Acel semn care marchează sfârșitul dar care nu oprește drumul lacrimilor. Și nici prăbușirea. Acel semn care indică finalul dar care nu reușește să închidă rănile, ci le deschide iar și iar. Mi-am dorit cu nesaț acel punct și liniștea de după el. Dar mi-am dorit și dispariția lui ca semn al finalului. Am vrut să pun punct cuvintelor însă ele sunt parte din mine. Pentru ca mai apoi să înțeleg că singurul punct este cel de la capătul rândului de pe o pagină din cartea inimii, după care pot urma alte rânduri, alte pagini, alte trăiri, alte emoții, alt zbucium.”

© Mihaela Onel 2010-2012

Anunțuri

You must be logged in to post a comment.

%d blogeri au apreciat asta: