Category Archives: Poezii

de catifea

Dispar respirații, vibrări de catifea,
Semne gârbovite mă-nvăluie cu nesaț.
Prin țipete-năbușite alunecă pe-o stea
Tăcerea ta de plumb din litere de zaț.

(M.O.)

Reclame

… am fost…

…am fost atât de flămândă de… simțire,
încât m-am mulțumit cu orice firmitură
căzută din preaplinul tău de nimic…
(M.O.)


…și…și…

mă bucură ploaia rece în zi toridă,
gladiolele pestrițe și mătasea de porumb,
mă bucură asfaltul șerpuind printre văi
și norii albi, pufoși, pe-un cer de plumb.

mă bucură valul înspumat în miez de toamnă, Citește în continuare


libertate

cu dor de libertate mă avânt
în câmpuri aurii,
îmi desenez cu ciocolată
un drum șerpuitor,
îmbrățișez un trunchi verzui, Citește în continuare


Cred

Visez ciudat, iubesc la fel,
Zâmbesc la ploaie, mă bucur de omăt,
Cred în soare, păsări și mimoză,
În compot de caise, cu păduri mă îmbăt.
Ador pisicile cu dungi și tunetul pe înserat,
Cred în mănuși și în minți sclipitoare,
În cafea, în albine și albăstrițe, Citește în continuare


Să prind pe buze o rază de amurg,
Să o ascund în așternut de humă,
Să ți-o șoptesc în vise care curg,
Să mi-o apeși pe buze, ca o glumă.
(M.O.)


Atât de simplu…

Alunec pe-un braț de argint
ce duce timpul
chiar în pragul fericirii
dintr-un oraș pierdut.
Alerg pe un drum
ce mă duce… acasă,
pătrund în umbre ușoare
într-un colț luminat
și scot dintr-o cutie prăfuită
câteva zâmbete îndepărtate,
înșirate pe fire înalte
de dor,
născute dintr-un timp
fără regrete, fără tristeți,
fără lacrimi sau cale albe…
doar un timp
atât de simplu…

© Mihaela Onel 


Lacăt

Pun lacăt
gândului de noapte
și-adun un braț
de zâmbete-mpletite-n
strâns fior…

Pun lacăt
și-amintirii,
cuvintelor deșarte
dar las în zbor
o tresărire
pe-un pas
și-o atingere-n
pridvor.

(M.O.)


…pentru voi…

*Aripi…

Un văl de liniște se-așterne
În zbateri de aripi de geană
Aș vrea din lacrimi să-ți fac trepte
Să urci spre norul de icoană…
(15.04.2010)

*Cântec trist…

Parcă niciodată cerul nu fusese atât de frumos.
Colțurile lunii croșetau dantele violet,
lăsând urme alburii pe cupola senină a lumii.
Liniștea se instala comod într-un colț al tristeții
iar aripile unui înger nevăzut mișcau acele
ceasornicului în sensul lor spre nemurire.
Secundele apăsătoare fredonau un cântec trist,
cunoscut dar de neascultat.
Se auzeau nedeslușite bătăile lacrimilor
la porțile grele ale pleoapelor fremătânde.
Cortina nopții se lăsa încet pe margine de lume,
făcând secundele să fredoneze acel cântec trist
al așteptării…
În greutatea apăsării, genunchii îngerului
se prăbușeau pe răceala durerii înlăcrimate.
Cerul își întindea brațele pentru a primi
în liniștea norilor săi de icoană
un suflet trist…
(16.04.2010)

*Mers înapoi…

Iluzii, deziluzii, infirmități
sălășluiesc în umbrele cenușii
ale unui trecut întunecat,
aceleași vechi simțiri înfricoșate
se reflectă în privirile
unui străin îndepărtat.
Cuvinte, dezamăgiri, bule de amintiri
și pierderi se balansează
pe acele unui ceas prăfuit
ce ticăie nedeslușit
în mersul lor înapoi pedant.
(24.04.2010)

© Mihaela Onel 


A primăvară

Miroase a primăvară,
a fum de fruze moarte,
a ghiocei descoperiți,
a visuri colorate.

Miroase a primăvară,
a muguri vii și orbi,
a tril rostit în taină,
a fâlfâit de corbi.

Miroase a primăvară,
a ploaie nesfârșită,
a mâțișori pufoși,
a pădure primenită.

Miroase a primăvară,
a violet născut în tină,
a ied și-a verde crud,
miroase… a lumină.

© Mihaela Onel 2018