Category Archives: Pagini proza

Dispariție

– apropierea zăpezii mi-a (re)deschis rănile

A(ț)i dispărut. Mai ști(ț)i bucățile acelea de zid pe care le căutam pentru a mă întregi ? S-au dizolvat în eter. Verdele absint de la începuturi s-a transformat în cenușiu – cenușiul care mă inundă atunci, în momentele din ce în ce mai rare, când mă privesc cu adevărat. Umbrele aurului topit s-au contopit cu depărtarea – acea depărtare de neatins. A(ț)i dispărut. Odată cu mine.

© Mihaela Onel 2015

Reclame

Înainte și după

Ades m-am întrebat: Oare cum trăiam înainte de…? Oare cum o să trăiesc după…? Mi-era teamă că nu voi putea. Mi-era groază doar de străfulgerarea gândului. Ba se poate. Atunci când realizezi că meriți ceva mai bun, că ești ceva mai bun. De fapt, ai meritat, ai fost întotdeauna dar te-a orbit impresia de fericire. Impresia, da. Impresia că îi pasă cuiva de tine, că îi ești mai presus de palpabil, că există între voi acel sentiment nobil (și cel mai important pentru mine) – prietenia. Chiar în momentul de după… ai senzația că totul în jurul tău se dărâmă, că nu poți să răsufli însă, cu timpul și mai ales, cu momentele în care te privești în oglinda interioară, răsuflarea îți revine, mai liniștită, mai fermă. Undeva va exista o rană adâncă. O rană care nu era înainte de… Se va micșora, se va închide și vei trăi cu ea, martoră vie a ceea ce ești, a ceea ce ai fost cu un plus mai mult de-atât. Nu vei reveni niciodată la înainte de…. ci vei fi mereu doar aceea de după… de după  el.

© Mihaela Onel 2015


Nimic

…acel moment când nimeni și nimic nu (mai) are importanță… când rămâi doar cu cei care ți-au fost, îți sunt și îți vor fi alături… pe toți ceilalți* [*conținut redat mai jos] – îi uiți, brusc, neexplicat, necondiționat, definitiv…

*cei care…
-au fost surzi la strigătele mele de ajutor
-m-au făcut să aștept iar și iar
-m-au judecat fără să mă cunoască
-m-au uitat chiar când aveam nevoie de ei
-mi-au citit poemele dar nu și le-au dorit
-m-au mințit fără niciun rost, fără nicio reținere
-își doreau să-mi vorbească dar nu mi-au cerut niciodată un nr. de telefon
-au văzut mereu bariere
-s-au uitat la mine și doar…. au presupus
-și-au pierdut curajul pe drum, împiedicându-se
-au profitat de ajutorul oferit
-în sfârșit…. cei care fac parte dintr-o lume presupusă de ei a fi superioară

© Mihaela Onel 2015


Aici

Am aici tot ce-mi trebuie… cu statuile de bronz care aleargă pe scări, se opresc la o cafea și pleacă mai departe, cu mustățile și bărăbițele de pisici care torc lipsite de griji, cu plimbările în toiul nopții prin pustiul orașului cenușiu, cu razele soarelui care dansează printre crengile adormite ale crângului străin, cu rotocoalele aripilor berzelor care se vor fi pregătit de călătorie, nu înainte de a-mi arunca câte o privire mămoasă, plină de resemnare liniștită, cu dulcețurile care fierb cuminți pe aragaz, lăsând aromele să-mi invadeze porii gândurilor, cu vacarmul străzii în zi ploiasă de școală, cu desenele și imaginile care se nasc pe ecranul calculatorului, cu dorurile de val înspumat, cu tine… acolo.

© Mihaela Onel 2015


Moment…

Acel moment… când aștepți să vină clipa în care te vei bucura când cineva… care odată, demult… era aproape… va fi căzut… acolo… îți vor fi răzbunate toate lacrimile, toate depărtările, toate nopțile goale și zilele pustii… și totuși… acel moment când speri… să nu simți căderea, să nu o știi, să nu o auzi.

© Mihaela Onel 2015


Depărtare

Sunt un copac cu rădăcinile crescute într-o ceașcă de cafea fierbinte. Nu mai vreau să fiu copac, vreau să fiu pasăre. Pasăre mută cu aripile mereu întinse, mereu în zbor, mereu în depărtare. O pasăre de dimineață, de mare azurie, de stâncă ascuțită, de dor.

© Mihaela Onel 2015


Cărămiziu

O fetiță cu palton cărămiziu pășește prin neaua proaspăt căzută, îndreptându-se spre același loc. Un loc în care se simte acasă, un loc în care răul încă nu pășise. Mănușile, de aceeași culoare ca și paltonul îi se balansează pe lângă corp, urmărind-o de aproape. Doar fulgii, în dansul lor amețitor, o distrag de la cărarea atât de cunoscută. Lângă ea – un cățel. Acel cățel care, peste ani, îi va pieri în brațe. Cățelul privește spre viitor. Spre viitorul ei. Al lui îi este prea puțin important. Din ochii lui de chihlimbar răsare o rază de mulțumire. Va fi bine, fetița lui va fi bine, va trece peste toate deși nu o știe încă, deși va avea mereu dubii, deși va înfrunta furtuni nețărmurite. Îi va fi bine, la un moment dat. Fulgii de nea cad necontenit. Liniștea pe care o cântă îi va fi ei mereu alinare.  Ochii de chihlimbar îi vor fi zâmbet. La fel și paltonul cărămiziu. Iar cărarea…. cărarea o va duce mereu acasă. Spre ea.

© Mihaela Onel 2015


Uși

Bat la uși în spatele cărora se găsesc oameni fără mâini. Mi-e teamă dar… mi-ar fi și mai teamă dacă le-ar crește mâinile la loc. M-aș putea trezi în fața unei uși deschise.

© Mihaela Onel 2015


A cui?

M-am trezit cu gândul la tine, după o noapte scăldată în petale roz de trandafiri. Ce liniște de păsări… Ce triluri mute. Cântă și mă încântă pe rând, parcă așteaptă aprobarea mea, zâmbetul meu. O siluetă își face apariția. Unde s-o fi ducând la ora asta? Nimeni nu începe serviciul așa devreme. Dar… este un om ”al străzii”. Îl văd aproape zilnic. Azi pare grăbit. Își trece o mână prin păr, își îndreaptă spatele, își potrivește pașii ca și cum s-ar pregăti să iasă pe scenă. Se oprește să ridice ceva de jos. O fi vreo țigară stinsă prea devreme. Ziua lui a început bine. E mulțumit. Păsările nu tac la trecerea lui. Îl cunosc, uneori se hrănesc împreună. Îl măsor cu privirea ca de fiecare dată. Este atât de senin, atât de liniștit, mereu își aranjează hainele ponosite, mereu își trece mâna prin păr, mereu zâmbește ușor, mereu salută respectuos, mereu cară cu el o sacoșă. Toată averea lui este în acea sacoșă. Mă întreb, în timp ce se îndepărtează din ce în ce mai grăbit: Eu a cui oi fi? Hm… S-au oprit și păsările din cântat, s-a dus și mirosul de trandafiri, a dispărut și acel prim gând al dimineții.

© Mihaela Onel 2015


Infi(r)mă

Scrii și scrii și ai cititori care chiar te citesc sau… așa ai impresia la un moment dat. Mulți te laudă, te ridică în slăvi, se regăsesc în scrierile tale pe care tu le percepi ca fiind infi(r)me. Este o senzație ciudată pentru că tu știi că scrii prost. Și de ce ai scrie bine, nu ești poet, nu ești prozator, nu ești nimic. Ești doar o impresie la capetele degetelor, prelungire a sufletului plecat să danseze în alt loc. Și te oprești din scris apoi iar scrii și cititorii nu mai apar. Îți dai seama că infi(r)mitatea scrierilor este reală, că cititori erau iluzii iar cărțile tale, atât de apreciate și solicitate, stau prăfuite într-un sertar dintr-o zonă a bibliotecii la care nu ajungi ușor. Îți regăsești cuvintele în alte părți, la capetele altor degete, îți revezi impresiile vărsate pe jos și miroși de la distanță tuș proaspăt. Vechii tăi cititori încă există dar nu bat la poarta ta. Tu nu mai exiști. Nu așa cum erai, nu așa cum scriai și totuși ești la fel. Infi(r)mă.

© Mihaela Onel 2015