Category Archives: Pagini proza

Cărți

Pentru cei care vor să mă citească și pe hârtie și să mă păstreze în bibliotecă:

http://www.librarie.net/cautare-rezultate.php?au=102960

Anunțuri

Am nevoie…

Am nevoie de un timp cu mine, pentru mine, un timp pentru a plânge, pentru a închide uși, pentru a-mi netezi gândurile, pentru a-mi regla bătăile inimii, un timp pentru a fugi nevăzută și pentru a mă ascunde în cele mai întunecate cotloane ale cugetului. Am simțit, am iubit, am scris, am urât apoi am simțit iar, chiar mai repede decât mă așteptam. Am scris ceea ce iubeam și am iubit apoi ceea ce urâsem. Am urât în scris apoi am iubit dar nu am mai putut scrie. Mi se derulează fiori, emoții în fața ochilor, sunt spectatoare la o reprezentație  a inimii al cărei rol jucat nu-l înțeleg. Am nevoie de timp pentru a-mi pansa rănile sufletului, de chei pentru a-i deschide colivia, pentru a-l lăsa să zboare pentru a se întorce la mine. Am nevoie de liniște, am nevoie de singurătate pentru a scăpa de ea, am nevoie de cea din oglindă, de strălucirea  reflexiei ei, de zâmbetul privirii ei… de o mână care să mă ajute să mă ridic de jos, de mâna ei…

© Mihaela Onel 2010


Pană

Am trântit ușa și am plecat. Mi-erau grele aripile. Le-am împachetat, le-am așezat într-o valiză veche și am plecat. M-am târât spre locuri neștiute, nevăzute, necălcate. Gândurile și frământările nu le-am pus în valiză ci le-am lăsat libere să zboare pe lângă mine deși îmi știrbeau mult din strălucire. Întunericul nopții m-a găsit plângând iar. Nu pentru ceva și nici pentru cineva ci pentru mine, pentru aripi.

De râd ca nebuna și-s tristă și goală,
De viața-i făptură de blestem și țărână,
De-s pierdută în noaptea iubirii ce-nșală,
E pentru-o secundă de-atingeri de lună.

Atât mi-a trebuit, o secundă. Prima secundă din cântecul unei păsări într-o dimineață de mai. Am deschis valiza, am scos aripile iar în locul lor am așezat gândurile și frământările. Răsăritul m-a găsit la poarta unei mănăstiri, mai liniștită ca oricând. Departe se vedea un munte cu piscurile albe de zăpadă. Curtea mănăstirii era pustie. Am pășit timid înăuntru. În ateismul meu aiurit ating peretele de la intrare. Ridic ochii, era un arhanghel cu fața frumoasă dar încruntată. Mă uit unde l-am atins, chiar pe aripa stângă, de culoarea cerului. Îi citesc numele: Mihail. Îi zâmbesc, mă întorc și plec. Chiar pe alee, când mai aveam câțiva pași și ieșeam din incinta mănăstirii, zăresc ceva jos. O pană. Mare, neagră, lucioasă. O ridic. E caldă încă. Zâmbesc și plec. O am și acum, e în valiză.

© Mihaela Onel 2017


Oameni

Îmi lipsesc oamenii. Îmi lipsesc acei oameni (acel om) care să știe totul despre mine, care să știe ce urmează să spun înainte de a spune, care îmi cunosc toanele, poftele, care mă cunosc doar după privire sau după intonație, care știu de ce uneori mă îmbrac în negru, de ce tac sau de ce am nevoie să trăncănesc minute în șir, de ce și când mă ascund, în ce zile anume plâng și când aniversez cu adevărat… Am observat în ultima vreme o tendință în adresare: ”doamnă”- oamenii când nu știu mai nimic despre tine (ce și cum, cu cine și când) ți se adresează cu ”doamnă”. Îmi lipsește acel ”tu”; acel ”ce faci” urmat de ce ai simțit la un moment dat cu adevărat; acea discuție, nu la cafea și un biscuit în cine știe ce cafenea, ci alături de un vin fiert, o bucată de slăninuță și o ceapă roșie urmate de obraji îmbujorați, râsete și porecle; acea îmbrățișare în pijamalele alea vechi; acea izolare de ei, de aceia sau ceilalți; acel ”tu”, acel noi.

© Mihaela Onel 2016 


Moment…

Momentul în care… după o lungă așteptare de necuvinte, tăcere, căutări mute, întrebări – de ce, unde, cum, ce-ar fi fost dacă-, sună telefonul. L-ai așteptat zile, nopți, luni și, după o ezitare, răspunzi.
”-Bună dimineața.” te străpunge vocea aceea pe care credeai că ai uitat-o.
”- Bună dimineața.” spui ca și cum ieri v-ați despărțit deși vocea îți tremură.
” (o pauză scurtă) Ce faci?” aceeași voce…
”(tăcere și… valurile negre ale așteptării te învăluie, oricât ai lupta să ieși la suprafață) Ați greșit numărul, cred.” Apeși butnul roșu.
Pui repede telefonul undeva departe de raza ta vizuală și te gândești la acel ”cred” de la sfârșit. Nu trebuia să-l spui. Nu trebuia să răspunzi dar…. acele valuri negre se transformă în ușurare. Da, ai avut curaj și… putere. Puterea de a te îndepărta. Îți reiei activitățile obișnuite și nu te mai gândești la nimic altceva. Și totuși… aștepți… acel moment în care…

© Mihaela Onel 2016 


Dantelă

…război, cenușă, gheață dantelată care coboară ușor din cer…
E război pe cerul meu înghețat, un război care încă fumegă, a cărui cenușă mă acoperă cu totul și mă împiedică să pășesc, e un vuiet necontenit și un ger năprasnic, e dantelă apăsătoare.

© Mihaela Onel 2016 


Cel mai greu…

… mi-a fost (îmi este) ca degetele mele să nu (mai) simtă puful aspru al caisei. Am trecut peste… ghiocelul adormit, peste căpșuna decorată cu melc, peste toate florile parfumate, ochioase și blând legănate de vânt, peste vișina dulce-acrișoară de pe acoperișul vecin, peste cireașa neagră-violet cocoțată în vârful celei mai frumoase priveliști, peste para cea mai dulce din lume(a mea) și gutuia cea mai frumoasă, peste parfumul florilor de viță de vie, peste toate soiurile de struguri, care mai de care mai colorat și mai aromat, peste toate necuvântătoarele cu puii lor abia pășind în această lume, peste toate am trecut dar… caisa… până la o nouă (imposibilă) întâlnire îmi va fi (este) cel mai greu.

© Mihaela Onel 2016


Zgomot

Vuiet de mașini, râsete de copii, adulți grăbiți, croncănit de ciori la întrecere cu gâlceava vrăbiilor; turturelele se lovesc drăgăstoase cu aripile, în depărtare se aude șuieratul trenului; muncitorii își pregătesc uneltele, se salută gălăgios. E mult prea mult pentru mine, e mult prea tare, e mult prea invaziv. Îmi pun masca de gală și plec în căutarea liniștii dulci. E la distanță de o amandină. Așa cum e ea – fie și a altcuiva. În mine e doar zgomot – un zgomot asurzitor, nedeslușit – doar al meu.

© Mihaela Onel 2016

p.s. Mulțumesc, Oana, m-ai făcut sa-mi fie dor de cuvinte.


Scară

Aveam nevoie de o scară pentru a vedea dincolo. Mi-ai dăruit-o pe aceea de lemn care stătea ascunsă în cămăruța cu bunătăți. Ducea spre pod. Ai desprins-o cu atâta ușurință și mi-ai dat-o ca și cum ar fi fost a mea. I-am îndepărtat ușor pânzele de păianjen – prea multe dar… tot atâtea câte s-au așezat și pe aripile mele între timp – și am sprijinit-o de zid cu teamă. Teama de a nu se dezmembra sub greutatea tălpilor mele.  Era mai trainică decât îmi închipuisem eu. M-am bucurat și m-am întors spre tine să-ți arăt că pot să urc. Dispărusei. Nu și scara. Mi-am dat seama că era chiar scara pe care urcasei tu în rai. Da, aceea cu treptele strâmbe, șubrede, din cămăruță. Pe unde-i or fi ajuns treptele?

© Mihaela Onel 2016


Dispariție

– apropierea zăpezii mi-a (re)deschis rănile

A(ț)i dispărut. Mai ști(ț)i bucățile acelea de zid pe care le căutam pentru a mă întregi ? S-au dizolvat în eter. Verdele absint de la începuturi s-a transformat în cenușiu – cenușiul care mă inundă atunci, în momentele din ce în ce mai rare, când mă privesc cu adevărat. Umbrele aurului topit s-au contopit cu depărtarea – acea depărtare de neatins. A(ț)i dispărut. Odată cu mine.

© Mihaela Onel 2015