Author Archives: mihaelaonel

…amestecate… azi, 18

…atât de rece era crucea, atât de rece erați, atât de rece eram…
…anul ăsta îmi cumpăr singură șampania – nici nu vreau șampanie…
…perioada în care oamenii aleargă după cadouri – cei mai mulți își fac singuri cadouri…
…mioare rătăcite pe câmp într-o ultimă călătorie culinară…
…versurile au dispărut, simțirile au adormit…
…am construit un zid care nu se poate dărâma…
…tăcerea este uneori cel mai bun medicament…
…mi-e dor de râsete, de vorbe, de scrieri, de oameni – de acei oameni…
(M.O.)

Anunțuri

Colțuri

Ma tai în colțurile camerei și sângerez din ochi pe deschizătura unei lumi subterane pe care tălpile mele nu au cunoscut-o dar pe care apăsarea mea a zdrobit-o cu nesaț la fiecare privire.

© Mihaela Onel 2011


…amestecate… azi, 15

…m-am trezit azi cu sentimentul că e timpul să renunț la prieteniile-neprietenii, mi-au făcut rău… pentru că am vrut ceva ce nu era posibil – o prietenie necondiționată de nimic…
…pentru că am șters tot dar mă încăpățânez să nu șterg acest blog – am dat bani pe el, nu de altceva…
…cred că pentru prima dată în viață m-am înșelat asupra unei persoane – sau nu – am știut de fapt cum/ce e dar nu am vrut să accept…
…unii bărbați își cumpără femei și invers – mai ales invers…
…știi când te rănesc oamenii cel mai tare? când te deschizi prea mult în fața lor…
…am pus punct unei prietenii pentru că oricum era sortită eșecului – apăruse în urma unui interes…
…faci, dregi, lupți, te lupți și… aprecierea întârzie să apară – nu-ți rămâne decât să pleci…
…mi-a rămas un gust amar – același gust al copilăriei…
…pentru că… acolo după nori, e soare – într-o altă lume…
…da, îndepărtez oamenii – pentru că la un moment dat mă vor răni…
…s-a așternut tăcerea…

(M.O.)


…amestecate… azi, 14

…am ajuns la intersecția unei amintiri – amintirea unor vremuri nicidecum intersectate…
…sunt cea mai liberă ființă dintre voi toți dar de fapt… sunt cea mai prizonieră tocmai pentru că eu nu am o cușcă, fie ea și cu zăbrele ruginite, unde să mă întorc… doar hălăduiesc aiurea, necontenit, nemărginit, într-un zbor amețitor… mă dor atât de tare aripile (sunt liberă în cea mai întunecată carceră)…
…la capătul degetelor mele se întinde… o mare de suspine… dăruită, negată, aplecată, parfumată cu inocență. Pentru a nu știu câta oară interpretează aceeași melodie ca un disc vechi pe care se aude Dalida și strălucirea ei întunecată. E aceelași sunet… când grav, când plăcut, e aceeași neatingere, e aceeași… eu. Ciobită, ciopârțită, reconstruită, cusută, cu răni deschise, închise, supurânde dar fardate spre a trece neobservate. E aceeași pășire departe de mine. Nu-i mai plâng neputința pasului, nu-i mai desenez râul grăbit spre vărsare. Îi accept doar roșul durerii și tăișul valului. Îi accept oglindirea de la capătul degetelor mele…
…am nevoie de o schimbare. Încep, firesc, cu mine. Îmi las jos din bagaje, le-am cărat prea mult deși pentru mine timpul are altă curgere. Erau pline de oameni falși, de ipocriți care în jocul lor rănesc fără să-și dea seama sau… își dau seama (nu mai are importanță), de apeluri inutile sau mesaje și mai inutile, de timp ciopârțit aiurea, de multe alte cuvinte aruncate sau tăceri încremenite, de gorgonele virtualului, de jocuri și obsesii periculoase. Am evadat acum dar evadarea mi-a făcut rău. Am făcut greșeala să iau bagajele cu mine. M-oi întoarce fără ele, le arunc în prăpăstii. Trebuie doar să le găsesc (prăpăstiile)…
…acea prietenie care se hrănește doar cu lumina reflectoarelor…
…acei pași făcuți prin ceață pentru a(-mi) lumina calea…

(M.O.)


(Des)compus

Fulgi calzi
în purpuriu-gândire…
aplaud printre brazi
broboane în neștire;
din liniște de humă
în azuriu-privire
mi-ai plâns…
o patimă nebună –
culori în vânt-iubire.

© Mihaela Onel 2011


…amestecate… azi, 11

…sunetul roților unui tren rulând pe șinele înghețate, un fâlfâit de aripi, 3 triluri diferite, o pisică aproape grăbită, râsul unui copil, un taxi galben, un claxon rătăcit, luna în descreștere, părinți inconstienți de fericire ducând copiii la școală, aromă de cafea proaspăt râșnită, notifications off, luni, just another fucked up day….
…mărul cel mai viermănos, frunza cea mai amară, ardeiul cel mai iute – sunt cele mai bune…
…mereu este loc de mai rău…
…azi m-am plimbat printr-un labirint – încă nu am găsit ieșirea dar o voi găsi, târziu dar va/voi fi…
…sunt prea mulți oameni triști, prea mulți oameni bolnavi, prea mulți oameni deznădăjduiți…
…orașul mi s-a părut azi un loc părăsit de orice frumusețe, orice bunătate, orice omenie…
…mereu am răzbit singură, mereu m-am războit singură…
…mă dor toate durerile prietenilor mei, mai mult decât durerile mele…
…unele femei cred că au un singur rol – acela de a procrea, rol venit la pachet cu acela de a li/i se cuvine totul…
…zăpada se lasă așteptată – mi-aș fi dorit să fiu un fulg de nea…
…unii trec prin viață ca paiele pe un râu – nu ține de noroc, e ceva mult mai complicat de atât…

(M.O.)


din ”rețea”

”ziduri tăcute,
lemn putrezit,
păsări albastre
și-un trecut adormit”

”În foc mă regăsesc,
Din cenușă mi-e zborul,
Pe cărări hălăduiesc
Și-mi depăn fuiorul…
De gânduri zglobii,
Trecute prin site,
Acum tot mai vii,
De priviri reci… pitite.”

”Pe urme de regină plutesc pe scări ușor…
Mi-e gândul aiurit deși… de mare îmi e dor
Mereu… de val, de briză, de-azur și de adânc
Dar și mai dor mi-este de mine într-un crâng…”

”cu natura mă contopesc
pe cărări înguste rătăcesc”

in need for… silence in a noisy world”
”nimic nu este mai dulce ca o ceașcă de cafea amară”
”nevoie de… cafea neagră, culoare vie, rime ascunse, tăceri asurzitoare, petale de zori, picuri de ploaie, gânduri aromite, cuvinte despletite, fructe coapte, cărări neumblate, zâmbete reci, atingeri calde… de mine din noi”
”uneori urăsc roșul… atât de mult încât… mă simte și mă urăște înapoi”

”Glasul prăfuit al timpului
Îmi împletește o cunună de zâmbete
Pe a cărei mărginire
Se sprijină gându-mi nesfârșit.”

”Visez iarăși ciudat,
Cu urme de noroi,
Desene albe pe asfalt,
Alunec… înapoi.”

”pentru că m-au obosit căutările doritei/adoratei zăpezi, pentru că mi s-au înnodat pe drum atât gândurile cât și simțirile, pentru că unii oameni mă agasează cu prea multe rânduri, pentru că falsitatea (am un nas fin în a o detecta) mă enervează, pentru că am tendința să o iau într-o direcție greșită chiar atunci când cunosc foarte bine drumul, pentru că încă știu când să mă dau deoparte chiar și atunci (mai ales atunci) când obosesc, pentru că uneori punctul e mai sănătos decât virgula, azi vă servesc cu punct.”

”Dacă am lăsat ușa deschisă asta nu înseamnă că nu trebuie să vă descălțați când intrați. Pricepui că we sit in the mud and reach for the stars (vorba bătrânului Turgheniev) dar totuși n-aș vrea să curăț prea mult ”mud” din antreu.”
© Mihaela Onel 2017

…amestecate, azi 4…

…nu-mi place ploaia la începutul iernii, cum nu-mi place zgomotul care precede tăcerea…
…muzica celor de la Simply Red mă face să plâng, mi se aude inima scrâșnind din dinți – e față în față cu fericirea (a altora, bineînțeles)…
…uneori e mai bine să lași totul în urmă și să pleci fără să te uiți înapoi…
…să tac, să nu privesc în urmă, să plec undeva unde să nu cunosc pe nimeni și unde nu mă cunoaște nimeni…
…întotdeauna mi-au plăcut oamenii care m-au făcut să râd – e principalul criteriu după care (încerc să) mi-i țin aproape…
…fâșia de lumină de la răsărit mi-a șters tot întunericul din ultimele trei zile…
…unii îmi invidiază libertatea, eu îi invidiez pe ei – se au…
…mă întreb când și cum au trecut anii – și mai ales de ce?…
…prietenii se împuținează spre… deloc…
de ce-urile mă copleșesc – la fel și frunzele căzute…
…oamenii sunt triști în orașul trist…
(M.O.)


Timp…

 – pentru toți ceilalți care nu au avut timp și pentru care eu mi-am găsit mereu timp-

Am acum nevoie de timp pentru mine, cu mine, timp pentru a mi-l petrece în tăcere, în solitudine, un timp pentru a-mi linge rănile, pentru a-mi netezi gândurile, pentru a-mi înțelege simțirile, pentru a mă (re)privi și a mă (re)analiza, pentru a mă îndepărta de propria-mi reflexie, pentru a mă apropia de miez, un timp care să treacă mai repede, nu mai încet, timp care să mă aducă mai aproape de mine prin depărtarea neprivirii, a necuvintelor, un timp departe de imagine, de fereastră, de oglindă, de lume, de lumea așa cum o știam până mai ieri, un timp ciudat în curgerea lui mereu înainte, un timp pe care să-l deviez de la cursul lui obișnuit spre….mine, pentru că se poticnise în maluri străine, noroioase, grele, aspre, abrupte, aglomerate, un timp pentru care prioritatea să fiu eu, nu celălalt, nu altul, nu altcineva. (M.O.)


…amestecate… azi, 25

…mi-am amintit ieri de un fost prieten mai mult ca oricând, de momentele când ne-am/m-am simțit cel mai bine, am scris despre el cu lacrimile curgându-mi pe obraz – azi dimineață mi-am amintit de ce am scris ieri despre el – e ziua lui – La mulți ani, oriunde ai fi…
…mă apropii greu de oameni dar sunt anumiți oameni de care mă apropii atât de ușor și mi-e atât de greu să mă îndepărtez de ei…
…am plâns mai mult pentru o prietenie pierdută decât pentru o dragoste pierdută…
…sunt momente când nu mă recunosc și totuși par a fi eu, cea care se apără de eu
…magiun de prune întins pe o bucățică rece de mămăligă – atât de prețioasă îmbucătură, atât de înmiresmată și atât de plină de amintiri…
…mă asemăn cu o casă dărăpănată cu acoperișul găurit – aș fi vrut să mă concentrez mai mult pe acoperiș decât pe interior, interiorul e mult prea întunecos, acoperișul încă permite pătrunderea soarelui…
…comunic cu animalele într-un mod neînțeles de mine, comunic cu oamenii într-un mod neînțeles de ei…
…aștept zăpada și pădurea pustie, aștept nămeții și orașul pustiu…
…versuri nu mai am, nu de două mii de zile – s-au spulberat în două mii de răsuflări și tot atâtea bătăi de inimă…
…am pierdut ieri un prieten – era pierdut de la începutul prieteniei…
…un buchet de flori – atât îmi doresc… să-l așez pe un mormânt nescris…
…gândesc prea mult, iert prea mult, simt prea mult, muncesc prea mult, alerg prea mult, râd prea mult, plâng prea mult, vreau prea mult…
…totul e material – prieteniile au devenit materiale, căsniciile, relațiile, viețile cu totul…
…mușc dintr-un măr și înghit o bucățică de toamnă – aș mușca dintr-o piatră – m-aș înghiți cu totul…
…scriam în alt timp, în altă simțire:

Ora 21.52, noiembrie 1 –
de-aș fi o piatră din argint de lună,
de-aș fi o pasăre cu ciocul de oțel
de-aș fi un vânt sau doar o boare nebună
de-aș fi o frunză cu sclipiri de pastel
de-aș fi un fum pierdut în plutire
de-aș fi un codru cu cărări adânci
de-aș fi doar o vagă amintire…
la ora zece fără cinci.

…scriam în alt timp, în altă simțire:

noiembrie, 10-
De-aș fi poet care pășește pe lună

Sau călător care-odihnește-n vârf de lume,
De-aș fi  trubadur cu stele-n ochi de humă
Sau pictor care-adună curcubeie-n albume,
De-aș fi rege măiastru cu pocalu-aurit
Sau doar vagabond învelit de verdeață,
De-aș fi jucător de soartă-amăgit
Sau sculptor care-n piatră picură viață,

De-aș fi toți la un loc sau un nimeni pe-o stea
Tot m-aș întoarce… în palma ta.
(M.O.)