Și…

Și te trezești că ești singur pe lume. Și nimeni nu te ajută. Și toți te lovesc crunt cu sfaturi. Și toți te judecă. Și numeri secundele. Și te prăbușești. Și te gândești la un cuvânt nou – orfan. Și iar te prăbușești.

Și neputința doare. Și nimic nu mai contează. Și nu știi unde să suni, la ce porți să bați. Și nu vezi nicio soluție. Și dacă o vezi, îți dă fiori. Și nu te gândești deloc la tine. Și mereu îți este frică. Și mereu ajungi în același loc. În care tocmai ai ratat ultimul tren. Și nu vrei. Să nu trăiești. Și disperarea îți este culcuș. La fel și resemnarea. Și dimineața o iei de la capăt. Și nimic nu este corect. Și te ascunzi. Te toți și de fiecare. Și nu mai poți plânge. E tardiv. După 22 de ani identici. După 27 de ani de dor. Și nu vrei să ai brațele goale. Și îți este dor de cuvinte simple. Și te prăbușești. (M.O.)


You must be logged in to post a comment.

%d blogeri au apreciat: