Cov…

O durere scurtă și ascuțită în spate, într-o dimineață obișnuită de noiembrie. Tocmai mă loviseră câteva frunze pe o alee din cartier. Ceva străin îmi invadase corpul. Mi-l cunosc într-atât încât să îmi dau seama că avea să simt ceva ce nu mai simțisem.

Au urmat câteva zile cu o durere supărătoare de cap apoi o usturime în gât. Să fie o banală răceală? Nu mai răcisem de 5 ani. O presiune enormă pe sinusuri. Medicul de familie mi-a prescris imediat un antibiotic. Mai târziu mi-a povestit că își dăduse seama ce era dar nu a vrut să-mi inducă o stare de panică. Mă cunoaște bine. Era vineri. Nici nu mai era cazul pentru test. Știam și eu ce e. M-am autoizolat. Au urmat zile de groază. Dureri cumplite de gât, fiecare înghițitură era o secvență de film horror cu arici și cactuși, tuse seacă și o oboseală ce mă ținea prizonieră în pat. Impresia de sufocare. Marți mi-am pierdut mirosul. Gustul implicit. Nu am pățit niciodată. O senzație ciudată. O presiune și o luptă continuă a corpului cu un inamic nou. Somn. Doar somn. Medicamente, supe, fructe și somn. Un vagon de clementine și o tonă de ghimbir. Fără alte întrebări: de ce eu, de unde m-am molipsit, de ce dacă eu știu foarte bine că m-am păzit? Nu-și mai avea rostul nicio întrebare. Vineri iar. Încet, încet, m-am ridicat, am revenit la activitățile obișnuite. Am început să miros totul în jur. Portocale, cafea, parfum de trandafiri. Ce mult mi-au lipsit. 10-3-3-3: 10 zile antibiotic, 3 zile somn, 3 zile cactuși în gât, 3 zile anosmie. În tot acest timp am avut lângă mine 2 îngerași. O pisicuță albă și un motănel negru. În primele nopți au stat nemișcați la picioarele mele. Pisicuța, Botoșica, nu s-a desprins de mine. Ea care de obicei este argint viu. Stătea, mă urmărea și ofta. Motănelul, Flaușel, mi se cuibărea la piept. Am încercat să-i evit, să nu-i molipsesc. Se uitau la mască ciudat. Nu înțelegeau de ce nu-i strâng în brațe dar nu m-au abandonat nicio secundă. Am știut că îmi revin când i-am auzit într-o dimineață fugind prin casă. Bucurie mare! Atât de mult le datorez… Medicul meu mi-a spus că recuperarea va dura circa o lună. Am rămas, la final, cu oboseala, cu frica de a ieși afară, cu frica de oameni, cu priorități bine stabilite și… cu dorul de zăpadă. (M.O.)


You must be logged in to post a comment.

%d blogeri au apreciat: