Vis

E noapte. Sunt tu.
Mă apropii de alee. Singura casa luminată de pe stradă e casa noastră. Toate încăperile sunt luminate. În acele timpuri luminile aprinse anunțau o tragedie. Da. Murisem. Brutal, neașteptat. Fără explicație, fără motiv. Încerc să pătrund cu privirea în casă

prin ferestrele închise dar luminate, cu perdele transparente. Se vede forfota dar nu se aude nimic. E o tăcere de mormânt. Aș vrea să intru dar… cum aș putea? V-aș fi speriat. Deodată se deschide ușa din față.
Mamă! Mă las repede jos, lângă poartă, să nu mă vadă. Dar trebuie să-i spun… Trebuie… Nu am curaj și atât de rău îmi pare pentru durerea lor. Mă ascund după gard, după zidul unei case învecinate. În mine urlă un „Săru-mâna, mămică!” Îmi fac curaj să mă arăt. Nu pare surprinsă. E… cum o știam. Ca o icoană. Își ține baticul legat sub bărbie. Pielea obrajilor îi este atât de fină iar mâinile îi sunt atât de aspre. Îi șoptesc: „Eu sunt bine acolo unde sunt dar te rog, ai grijă de tata!” Adaug în gând: „Da, l-am iubit la fel de mult!”
Deodată mă aflu în apartament. Mă ascund în cămară. Mereu furam de aici dulceață de cireșe amare. Ele nu mă simt. Sau poate nu simt eu mai nimic. Sau poate e copleșitoare durerea lor încât a amuțit. Aici nu cred că am fost fericit. Le-am ascuns multe, le-am rănit, le-am abandonat. Dar mă vor ierta vreodată?
______
Mă trezesc cu aceeași durere, aceleași dor nemărginit și cu sentimentul că te-am judecat greșit uneori. Mereu voi fi tu. Mereu îmi vei fi. Și da. Te-am iertat.
(M. O.)


You must be logged in to post a comment.

%d blogeri au apreciat: