…amestecate… azi, 22

…oamenii care se îmbracă în nonculori visează la fel – au și vise și visuri în alb-negru iar mintea lor nu a creat niciodată nimic – uneori mi-aș dori să visez și eu așa…
…refuz categoric să mai fiu acolo – pot fi nicăieri…
…am cunoscut cel mai deștept bărbat dar și cel mai egoist… (asta e despre tine!)
…mă întorc în locul în care imposibilul se pare că poate deveni posibil…
…azi e despre nimic și despre totul, despre nicăieri și despre peste tot – zorii anunță o zi caniculară cu speranță de furtună… azi plecăm spre „foi de ceapă” (o biserică veche de secole, în stil pur rusesc, în miezul căreia își odihnesc veșnicia un colonel și familia lui)… drumul către destinația sacră e un drum prăfuit, de țară, rupt de ploi în multe locuri… ne strecurăm cu greu printre fâșiile subțiri de piatră, păzite pe margini de lanuri înalte de floarea soarelui… nici țipenie de om kilometri buni… deodată apare o căruță cu doi oameni, calul se sperie de mașină și cade în genunchi într-un șanț dar se ridică la fel de repede cum a alunecat, are o responsabilitate mult prea mare în spate… ajungem la ‘foi de ceapă’ (acel moment când te îndrăgostești de o clădire care, oricât de veche ar fi, palpită a viață)… interiorul întunecat e azi plin de oameni care ascultă cu mai mult sau mai puțin interes un preot îmbrăcat în straie de culoarea cerului de la sfârșitul lunii august… e o căldură sufocantă (mereu e cald în bisericile rusești)… iar azi am venit pentru melodia unică a celor 10 clopote care rostesc numele ctitorului… după melodia divină, o felie de chec și un pahar de vin intrăm în muzeul din subsolul bisericii – e rece, întuneric, oseminte, mucegai, păianjeni, tablouri, haine și fotografii vechi, medalii, acte și o istorie uitată… deasupra lor localnicii dar și vizitatorii se închină fără a ști ce e sub tălpile lor… plecăm dezamăgiți, răniți dar și rușinați de uitarea oamenilor, spre nicăieri… nori grei se adună deasupra dealurilor încă împădurite… sat după sat până intrăm într-o aglomerație colorată… un bâlci într-un loc fără nume… atâta bucurie simplă se citește pe fețele sătenilor… tineri, bătrâni, copii se dau cu mașinuțele, zboară în flori mari de fier, pentru o zi-două au uitat de toate căci la ei în sat a venit bâlciul… mirosul de lumânări, de lemn vechi, de mucegai, de piatră și de secole e înlocuit de mirosul de mici, gogoși, porumb fiert, plastic… tăcerea seculară e înlocuită de zgomotul prezent… drumul spre înapoi ni se așterne prăfuit în sunet de tunet îndepărtat… calul îngenuncheat încă își duce povara, ‘foile de ceapă’ încă își cântă melodia, preotul în haine senine încă adună sătenii deasupra uitării de piatră de la subsol iar culorile de plastic ale bâlciului încă zboară…
(M.O.)

Reclame

Comments are disabled.

%d blogeri au apreciat asta: