…amestecate… azi, 14

…am ajuns la intersecția unei amintiri – amintirea unor vremuri nicidecum intersectate…
…sunt cea mai liberă ființă dintre voi toți dar de fapt… sunt cea mai prizonieră tocmai pentru că eu nu am o cușcă, fie ea și cu zăbrele ruginite, unde să mă întorc… doar hălăduiesc aiurea, necontenit, nemărginit, într-un zbor amețitor… mă dor atât de tare aripile (sunt liberă în cea mai întunecată carceră)…
…la capătul degetelor mele se întinde… o mare de suspine… dăruită, negată, aplecată, parfumată cu inocență. Pentru a nu știu câta oară interpretează aceeași melodie ca un disc vechi pe care se aude Dalida și strălucirea ei întunecată. E aceelași sunet… când grav, când plăcut, e aceeași neatingere, e aceeași… eu. Ciobită, ciopârțită, reconstruită, cusută, cu răni deschise, închise, supurânde dar fardate spre a trece neobservate. E aceeași pășire departe de mine. Nu-i mai plâng neputința pasului, nu-i mai desenez râul grăbit spre vărsare. Îi accept doar roșul durerii și tăișul valului. Îi accept oglindirea de la capătul degetelor mele…
…am nevoie de o schimbare. Încep, firesc, cu mine. Îmi las jos din bagaje, le-am cărat prea mult deși pentru mine timpul are altă curgere. Erau pline de oameni falși, de ipocriți care în jocul lor rănesc fără să-și dea seama sau… își dau seama (nu mai are importanță), de apeluri inutile sau mesaje și mai inutile, de timp ciopârțit aiurea, de multe alte cuvinte aruncate sau tăceri încremenite, de gorgonele virtualului, de jocuri și obsesii periculoase. Am evadat acum dar evadarea mi-a făcut rău. Am făcut greșeala să iau bagajele cu mine. M-oi întoarce fără ele, le arunc în prăpăstii. Trebuie doar să le găsesc (prăpăstiile)…
…acea prietenie care se hrănește doar cu lumina reflectoarelor…
…acei pași făcuți prin ceață pentru a(-mi) lumina calea…

(M.O.)

Anunțuri

Comments are disabled.

%d blogeri au apreciat asta: