Pană

Am trântit ușa și am plecat. Mi-erau grele aripile. Le-am împachetat, le-am așezat într-o valiză veche și am plecat. M-am târât spre locuri neștiute, nevăzute, necălcate. Gândurile și frământările nu le-am pus în valiză ci le-am lăsat libere să zboare pe lângă mine deși îmi știrbeau mult din strălucire. Întunericul nopții m-a găsit plângând iar. Nu pentru ceva și nici pentru cineva ci pentru mine, pentru aripi.

De râd ca nebuna și-s tristă și goală,
De viața-i făptură de blestem și țărână,
De-s pierdută în noaptea iubirii ce-nșală,
E pentru-o secundă de-atingeri de lună.

Atât mi-a trebuit, o secundă. Prima secundă din cântecul unei păsări într-o dimineață de mai. Am deschis valiza, am scos aripile iar în locul lor am așezat gândurile și frământările. Răsăritul m-a găsit la poarta unei mănăstiri, mai liniștită ca oricând. Departe se vedea un munte cu piscurile albe de zăpadă. Curtea mănăstirii era pustie. Am pășit timid înăuntru. În ateismul meu aiurit ating peretele de la intrare. Ridic ochii, era un arhanghel cu fața frumoasă dar încruntată. Mă uit unde l-am atins, chiar pe aripa stângă, de culoarea cerului. Îi citesc numele: Mihail. Îi zâmbesc, mă întorc și plec. Chiar pe alee, când mai aveam câțiva pași și ieșeam din incinta mănăstirii, zăresc ceva jos. O pană. Mare, neagră, lucioasă. O ridic. E caldă încă. Zâmbesc și plec. O am și acum, e în valiză.

© Mihaela Onel 2017

Reclame

Comments are disabled.

%d blogeri au apreciat asta: