Voce…

Îmi lipsește cel mai mult… vocea lui… De fapt, nici nu o mai țin minte… Nu am auzit-o niciodată la telefon sau… poate eram mult prea mică să-mi mai aduc aminte. Totul e tăcere. Tăcerea dispariției, a misterului, a sicriului greu, a pozelor în nonculori, a lumânărilor reci, a scrisului de mână rămas pe foile galbene, a părului niciodată încărunțit, a pământului apăsător, a rochiei niciodată albă, a vocii. Deși aud, sunt surdă și… așa voi fi mereu.

© Mihaela Onel 2017

Reclame

You must be logged in to post a comment.

%d blogeri au apreciat asta: