Scară

Aveam nevoie de o scară pentru a vedea dincolo. Mi-ai dăruit-o pe aceea de lemn care stătea ascunsă în cămăruța cu bunătăți. Ducea spre pod. Ai desprins-o cu atâta ușurință și mi-ai dat-o ca și cum ar fi fost a mea. I-am îndepărtat ușor pânzele de păianjen – prea multe dar… tot atâtea câte s-au așezat și pe aripile mele între timp – și am sprijinit-o de zid cu teamă. Teama de a nu se dezmembra sub greutatea tălpilor mele.  Era mai trainică decât îmi închipuisem eu. M-am bucurat și m-am întors spre tine să-ți arăt că pot să urc. Dispărusei. Nu și scara. Mi-am dat seama că era chiar scara pe care urcasei tu în rai. Da, aceea cu treptele strâmbe, șubrede, din cămăruță. Pe unde i-or fi ajuns treptele?

© Mihaela Onel 2016

Reclame

You must be logged in to post a comment.

%d blogeri au apreciat asta: