Ninge…

Ninge… Am aşteptat atât de mult zăpada binecuvântată care să se aşeze pe cugetul întortocheat al existenţei mele pământene… Acea zăpadă care să mă oprească din balansul sentimentelor şi care să şteargă orice urmă gri lăsată de cotidianul unei răni supurânde… Acea ninsoare care, în tăcerea ei, să se aştearnă pe fierbinţeala regretelor şi a greşelilor, care să răcească şi să conserve frumuseţea banală a unui dor prea minuscul pentru această imensitate a lumii… Aş vrea să nu se mai oprească niciodată, să astupe toate durerile şi toată mizeria unei lumi degradante şi a unor suflete mult prea întunecate, să le şteargă, în căderea ei, rânjetele batjocoritoare ale furiei acumulate în tot acest timp în care ea a lipsit…Aş vrea să mă afund în imensitatea albului său şi în perfecţiunea fulgilor, să mă las învelită şi încălzită de atingerea particulele sale atemporale… Însă… în dansul ei mut şi în periplul ei descendent aş fi vrut să nu lase acea boare de goliciune care îmbracă acele forme terestre superioare, acel sentiment de singurătate şi de incapacitate care îl simte numai un suflet singur…

© Mihaela Onel 2009 – Un strop albastru lin