Ceasornicul (f.r.)

(…) Îşi simţea genele ca nişte ace care coseau durerea surdă a neputinţei. Şi-a ridicat privirea spre ceasorincul care atârna neştiut pe peretele sfâşiat de apăsătoarea răceală. Braţele ceasornicului, ascuţite ca lamele unor săbii, înaintau cu o viteză ameţitoare, retezând aerul cu fiecare secundă. Sunetul aspru al acestora îi presau tâmplele, zvâcnind asemenea clapelor unui pian răguşit, neatins vreodată de o mână. Ca dintr-o clepsidră înghesuită, începeau să se scurgă clipe de amăgire amară, ce făceau să piară timpuri prezente şi viitoare. Un oftat, un zbucium şi un sunet au trecut prin ea întunecându-i lumina himerică… urmate de o clipă de linişte eliberatoare. S-au rupt mii de lacăte şi, cu paşi domoli, ea se simţea din ce în ce mai aproape de cârma pe care,  cu puţin timp în urmă, nu o putuse manevra. A urmat o fericire dulce, aşa cum numai într-un lucru neînsemnat găseşti. Şi-a dat seama ce mult depindea de acel sunet al ceasornicului, de acel spaţiu inelat al braţului său. În timpul acela, în care străbătuse „gropi mariane” şi atinsese „evereste”, şi-ar fi dorit să trântească o uşă peste timp, s-o închidă măcar pentru o clipă, dar el  tot ar rămâne îndărătul uşii, complotând împotriva liniştii ei… (…)

© Mihaela Onel 2009

Reclame

You must be logged in to post a comment.

%d blogeri au apreciat asta: