Azi…

Azi… îmi plac oamenii care au realizat ceva în viață cu… mintea. Îi deosebește de restul, îi deosebește de animale. Azi îmi plac oamenii care își păstrează cuvântul dat, cei care își respectă promisiunile. Azi îmi plac oamenii echitabili. Azi nu-mi plac ipocriții, nu-mi plac snobii, nu-mi plac mincinoșii, nu-mi plac falșii, nu-mi plac extraglumeții, nu-mi plac oamenii care-și urmresc doar interesul propriu, nu-mi plac oamenii cu mască. Azi îmi plac oamenii care-mi oferă ajutorul necondiționat, oamenii care mă întreabă de ce nu sunt bine chiar dacă nu le spun cum sunt.  Azi îmi plac prietenii – acei prieteni care înțeleg nu doar ce spun dar și ce nu spun, acei prieteni care nu mă resping atunci când greșesc, acei prieteni care mă lasă să mă îndepărtez doar pentru a mă vedea mai bine, acei prieteni care-mi oferă brațul atunci când sunt căzută la pământ, acei prieteni care nu se feresc să mă laude dar nici să mă critice. Azi îmi plac nemamele, nesoțiile, neamantele. Azi îmi plac oamenii care nu sunt în rețea, care nu sunt în spatele ecranului. Azi îmi plac oamenii care mă privesc în ochi.

© Mihaela Onel 2017

Mănunchi

Un mic mănunchi de flori de nu-mă-uita… îl rup și mi-l prind în păr chiar lângă urechea dreaptă. Urechea îmi sângerează de strigătul lor. Mi-aș fi dorit să-l înfig înapoi în pământ dar… la fel de bine mi-aș fi putut opri și bătăile inimii din ureche.

© Mihaela Onel 2017

Pentru că…

…pentru că literele încă se grăbesc să iasă la suprafață…. pentru că și acum aud buciumul de câte ori pășesc într-o pădure… pentru că și acum aud vioara de câte ori pășesc într-un cimitir… pentru că tatăl meu avea minte de aur, bunicul meu era inventator și bunica mea era ca o icoană… pentru că simt înaltul cu aceeași profunzime cu care simt și prăbușirea… pentru că uneori apropii distanța dintre mine și mine… pentru că drumurile îmi șerpuiesc anapoda dar duc în aceeași direcție – spre mine… pentru că aici este de multe ori aici… pentru că mă las și învăluită în fum, sorbită de-a lungul… pentru că gheața e fierbinte uneori iar lacătele sunt încuiate doar pentru a putea fi deschise… pentru că cele mai bune fructe se culeg coapte… pentru că… tu ai fi putut fi și eu aș fi putut… pentru că atingerile se vor uneori atingeri… pentru că tăcerea e de multe ori colacul de salvare… pentru că mă accept așa – ciobită…

© Mihaela Onel 2017

___

E o tăcere asurzitoare la capătul degetelor mele, e tăcerea care palpită la fiecare bătaie a inimii, la fiecare fior simțit în miezul unei nopți începute dimineața. E o tăcere rece, asurzitoare la capătul degetelor mele, e tăcerea mea așternută de-a lungul corpului lăsat pradă tăcerii tale.

© Mihaela Onel 2017

Fum…

Te privesc în mine,
în atomi banali,
prin feerii de ploaie,
împresurând amurgul,
iți simt surâsul
și pașii inegali
învăluită-n fum,
sorbindu-mă de-a lungul.

© Mihaela Onel 2011